Contact

http://www.vasiliumiclea.ro

ROMÂNIA

CURTEA  DE APEL BUCUREŞTI

SECȚIA A VII A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

Dosar nr. [•]/3/2014  (Număr în format  vechi  [•]/2015)

DECIZIA  CIVILĂ NR. [•]

Şedinţa publică din data [•]

Curtea constituită  din:

PREŞEDINTE – [•]

JUDECĂTOR – [•]

GREFIER – [•]

 

Pe rol pronunţarea asupra cererii de apel formulată de apelantul ­ reclamant [•] împotriva sentinţei civile nr. [•] din data de 25.02.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti –  Secția a VII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în  dosarul  nr. [•]/3/2014 în  contradictoriu cu intimata-pârâtă [•] cauza având ca obiect obligaţia de a face.

Dezbaterile în fond au avut loc în şedinţa publică din data de 08.10.2015, fiind consemnate separate în încheierea  de  şedinţă  de  la  acea dată, care face parte integrantă din prezenta, iar Curtea  având  nevoie de timp pentru a delibera, în conformitate cu prevederile art.396 alin.1 Cod procedură civilă, a amânat  pronunţarea  la data de 12.10.2015, când a pronunţat următoarea decizie:

 

C U R T E A

 

Deliberând  asupra  apelului,  constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. [•] din data de 25.02.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr. [•]/3/2014, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul [•] în contradictoriu cu pârâta, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Reclamantul este angajat în funcţia de tehnician dentar la pârâtă în temeiul contractului  individual  de  muncă  nr. [•]/04.02.1991  ,cu   normă întreagă  şi pe durată  nedeterminată,. începând cu data de 01.02.1991.
Prin certificatul nr. [•]/12.12.2007 (fila  19)  eliberat  de  Comisia de Evaluare a Persoanelor cu Handicap pentru Adulţi, acesta a fost încadrat în grad de handicap accentuat, cu capacitate de muncă    30%.
În baza cererii înregistrată sub nr. [•]/24.02.2009, pârâta a emis decizia nr. [•]/01.03.2009 (fila 30) conform căreia, începând cu data de 01.03.2009, semestrul II al  anului  universitar  2008-2009,   reclamantul urma să continue activitatea cu 1/2 normă, conform art.12 alin.2 din Legea nr.53/2003, fiind salarizat cu 562 lei, spor de stabilitate de 84 lei (15%), spor vechime 162 lei (25%), vechime 33 de ani/01.09.2008.
Deşi, solicitarea reclamantului de modificare a programului de lucru a avut în vedere perioada  23.02.2009 – 19.06.2009  pârâta  a înţeles să continue raporturile de muncă cu reclamantul pentru jumătate  de normă, prevalându-se de dispoziţiile Legii nr.448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor  persoanelor cu handicap, republicată.
Astfel, deşi reclamantul a depus în mod repetat solicitări de aprobare a unui program de lucru cu normă întreagă (filele 32, 34, 37), pârâta a emis decizii de continuare a activităţii cu program redus pentru anul universitar 2009-2010 (filele 31, 33, 36).
Este de necontestat faptul că, prin Decizia  nr. [•]/01.08.2009 (fila 31), Decizia  nr. [•]/01.01.2010  (fila 33),  Decizia nr. [•]/21.07.2010 (fila 36), a survenit o modificare a timpului  de muncă, reclamantul fiind încadrat cu jumătate de  normă, şi a salariului,  fiind salarizat corespunzător unei norme de lucru de 4 ore, cuantumul drepturilor fiind diminuate faţă  de cele stabilite  prin contractul  individual de muncă. Aceste elemente sunt esenţiale şi definitorii în executarea contractului individual de muncă, modificarea lor fiind posibilă numai prin acordul părţilor.
Astfel, potrivit art.41 alin.1 din Codul Muncii, contractul  individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul   părţilor.
Prima instanţă nu a primit argumentele invocate de către pârâtă prin care aceasta tinde să acrediteze legalitatea măsurii prevalându-se de dispoziţiile Legii nr.448/2006 privind protecţia şi  promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.
Astfel, art. 77 din Legea nr.448/2006 prevede că:

(1) Persoanele cu handicap au dreptul de a munci şi de a realiza venituri în conformitate cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu dispoziţiile speciale din prezenta lege.
(2) În sensul prezentei legi şi numai în contextul încadrării în muncă, prin persoană cu handicap se înţelege  şi  persoana  invalid gradul III.

Potrivit art. 78 din lege:

(1) Persoanele cu handicap pot fi  încadrate în muncă conform pregătirii lor profesionale şi capacităţii de muncă, atestate prin certificatul de încadrare în  grad de handicap,  emis de
comisiile de evaluare de la nivel judeţean sau al sectoarelor municipiului Bucureşti.
(2) Autorităţile şi instituţiile publice, persoanele juridice, publice sau private, care au cel puţin 50 de angajaţi, au obligaţia de a angaja persoane cu handicap într-un procent de cel puţin 4% din numărul total de angajaţi.

Potrivit art. 83 din Legea nr.448/2006:

(1)  Persoanele  cu  handicap aflate în căutarea unui loc de muncă sau încadrate în muncă beneficiază  de  următoarele drepturi:
a) cursuri de formare profesională;
b) adaptare rezonabilă la locul de muncă;
c) consiliere în perioada prealabilă angajării şi pe parcursul angajării, precum şi în perioada de probă, din partea unui consilier specializat în medierea muncii;
d) o perioadă de probă la angajare, plătită, de cel puţin 45 de zile lucrătoare;
e) un preaviz plătit, de minimum 30 de zile lucrătoare, acordat la desfacerea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului pentru motive neimputabile acestuia;
f) posibilitatea de a lucra mai puţin de 8 ore pe zi, în condiţiile legii, în cazul în  care beneficiază de recomandarea  comisiei  de evaluare în acest sens;

Totodată, dispoziţiile art. 84 din acelaşi act normativ prevăd faptul că

Angajatorii persoanelor cu handicap beneficiază de următoarele drepturi:
a) deducerea, la calculul profitului impozabil, a sumelor aferente adaptării locurilor de muncă protejate şi achiziţionării utilajelor şi echipamentelor utilizate în procesul de producţie de către persoana cu handicap;
b) deducerea, la calculul profitului impozabil, a cheltuielilor cu transportul persoanelor cu handicap de la domiciliu la locul de muncă, precum şi a cheltuielilor cu transportul materiilor prime şi al produselor finite la şi de la domiciliul persoanei cu handicap, angajată pentru muncă la domiciliu;
c) decontarea din bugetul asigurărilor pentru şomaj a cheltuielilor specifice de pregătire, formare şi orientare profesională şi de încadrare în muncă a persoanelor cu handicap;
d) o subvenţie de la stat, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, cu modificările şi completările ulterioare.

Actul normativ sus menţionat prevede o serie de măsuri de protecţie ale persoanei încadrată într-un grad de handicap aflată în căutarea unui loc de muncă sau încadrată în muncă, drepturi ale acestora şi obligaţii în sarcina autorităţilor publice, însă nu stipulează în mod expres dreptul/obligaţia angajatorului de a modifica unilateral raporturile de muncă, în sensul clamat de pârâtă, în absenţa consimţământului persoanei încadrate în grad de handicap. Este adevărat că angajatorul este obligat să asigure adaptarea rezonabilă la locul de muncă conform dispoziţiilor art.5 pct.4 din Legea nr.448/2006, aceasta cuprinzând totalitatea modificărilor făcute de angajator pentru a facilita exercitarea dreptului la muncă al persoanei cu handicap,  modificarea programului de lucru, achiziţionarea de echipament, dispozitive şi tehnologii asistive şi alte măsuri asemenea, însă aceste prerogative ale angajatorului trebuie exercitate numai în acord cu dispoziţiile Codului Muncii  referitoare la modificarea contractului individual de muncă deoarece, în cauză, starea de handicap a reclamantului a intervenit pe parcursul derulării  raporturilor de muncă.
Prin urmare, Tribunalul a apreciat că pârâta nu se poate prevala numai de dispoziţiile legale sus menţionate, ignorând cu desăvârşire legea aplicabilă raporturilor juridice pe care le-a stabilit cu reclamantul.
În cauză, părțile au înţeles că raporturile dintre ele să fie guvernate de dispoziţiile Codului Muncii,  prin încheierea unui contract tipic de muncă în anul 1991, şi, în acest context, deciziile emise de angajator pentru reducerea timpului de muncă, fără  o solicitare  prealabilă  a  reclamantului şi fără acordul acestuia,  reprezintă  cazuri tipice de modificare  unilaterală  a contractului individual de muncă, operaţiune interzisă de art. 41 (1) Codul muncii.
Din interpretarea art. 41 şi următoarele din Codul Muncii, rezultă că modificarea unilaterală a contractului individual de muncă  poate interveni numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege,  modificarea unor elemente esenţiale precum salariul, funcţia, atribuţiile postului, neregăsindu-se  printre aceste situatii de exceptie.
Însă, potrivit art. 17 alin. 5 din Codul Muncii, orice modificare a unuia dintre elementele prevăzute la art. 17 alin. 3 din Codul muncii (printre care şi salariul şi timpul de lucru) în timpul executării contractului individual de muncă, impune încheierea unui act adiţional la contract, cu excepţia situaţiei în care o asemenea modificare este prevăzută în mod expres de lege.
În speţă, instanţa nu se regăseşte în această din urmă ipoteză deoarece modificarea raporturilor de muncă nu a intervenit sub imperiul apariţiei unor dispoziţii legale, ci în contextul încadrării reclamantului în grad de handicap în baza unui certificat emis de autorităţile competente.
Câtă vreme au fost stabilite raporturi de  muncă,  pârâta  ar  fi trebuit, subsecvent emiterii deciziilor  de  reducere a timpului  de  muncă,  să solicite, conform art. 41 Codul muncii, şi acordul  reclamantului  cu  privire la modificarea contractului individual de  muncă,  întrucât  atât  timpul de muncă, cât şi salariul, constituie elemente esenţiale ale contractului  de muncă.
Nu poate fi primită nici teza avansată de pârâtă în sensul că modificarea unilaterală a contractului individual de muncă s-a realizat ca măsură de protecţie a reclamantului, pe baza recomandării medicaledeoarece nu sunt întrunite elementele prevăzute de dispozițiile art.48 din Codul Muncii.
Astfel, s-a constatat că pârâta a înţeles să modifice doar timpul de muncă şi salariul, ci nu locul şi felul muncii, astfel cum impun dispoziţiile legale sus menţionate. De asemenea, intenţia angajatorului a fost aceea de a modifica permanent timpul de muncă, prin încheierea unui nou contract de muncă „reactualizat” în data de 14.12.2012 (filele 25-28), or, potrivit art.48 Codul muncii, modificarea unilaterală, fără consimţământul salariatului, poate avea numai caracter temporar, în caz contrar, fiind necesar şi acordul celeilalte  părţi.
Prin urmare, prin acordarea unui program redus de lucru şi reducerea corespunzătoare a salariului, în baza Deciziei nr. [•]/01.08.2009 (fila 31), Deciziei nr. [•]/01.01.2010 (fila 33), Deciziei nr. [•]/21.07.2010 (fila 36), Tribunalul a apreciat că pârâta a modificat unilateral contractul individual de muncă înregistrat sub nr. [•]/04.02.1991.
Deşi deciziile sus menţionate reprezintă, incontestabil, decizii unilaterale de modificare a contractului individual de muncă, Tribunalul nu a putut obliga pârâta să reîncadreze reclamantul cu normă întreagă câtă vreme acesta nu a înţeles să conteste şi aceste decizii ale angajatorului.
În absenţa unei astfel de solicitări, aceste decizii îşi produc efectele în mod valabil în privinţa timpului de muncă şi salariului, fiind vorba de măsuri ale angajatorului referitoare la modificarea contractului individual de muncă, necontestate de reclamant pe cale judecătorească.
Reîncadrarea reclamantului cu normă întreagă poate fi dispusă numai în contextul anulării deciziilor de modificare unilaterală a contractului individual de muncă, ca efect al repunerii părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziilor angajatorului.
Or, în cauză, reclamantul nu a solicitat anularea deciziilor pârâtei, ci doar reîncadrarea sa cu normă întreagă, motiv pentru care a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
Prin urmare, a respins ca neîntemeiat şi capătul doi de cerere, dat fiind caracterul accesoriu al acestuia.
În ceea ce priveşte capătul trei de cerere, Tribunalul a respins ca neîntemeiat având în vedere că, din înscrisurile dosarului, reiese faptul că, începând cu luna ianuarie 2011, reclamantul a lucrat cu jumătate de normă.
Potrivit art.159 alin.1 Codul Muncii, salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, reclamantul fiind remunerat corespunzător muncii prestate în folosul pârâtei.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel motivat, în termenul legal, apelantul-reclamant [•], criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Se arată în dezvoltarea căii de atac formulate că, prin cererea introductivă, apelantul a arătat instanţei de fond că are calitatea de salariat al pârâtei începând cu anul 1991.
A demonstrat că în anul 2006, în timpul orelor de program, a fost victima unui accident vascular grav, în urma căruia i s-a amputat piciorul drept, fapt ce a determinat încadrarea apelantului – reclamant în  gradul  de handicap accentuat, cu diminuarea capacităţii de muncă  la 30%.
Ulterior, prin deciziile nr. [•]/01.03.2009, [•]/01.01.2010, respectiv [•]/21.07.2010, intimata –   pârâtă, aşa cum a reţinut şi instanta de fond, a modificat în mod unilateral contractul individual de muncă al apelantului contestator prin diminuarea salariului și a normei de muncă.
Or, niciuna dintre deciziile mentionate nu a fost vreodată comunicate apelantului, fapt  necontestat de  către intimata – pârâtă.
Pentru a pronunţa hotărârea apelată, instanţa de fond a reţinut faptul că „nu poate obliga pârâta să reîncadreze reclamantul cu normă întreagă câtă vreme acesta nu a înţeles să conteste şi aceste decizii ale angajatorului.
Aşadar, având în vedere faptul că niciuna dintre deciziile de modificare a normei de muncă nu a fost comunicată apelantului – reclamant, acesta nu putea contesta măsurile dispuse de către angajator, nefiind în posesia actului care a condus la modificarea unilaterală a contractului de muncă.
Chiar dacă apelantul accepta raţionamentul instanţei de fond, un astfel de raţionament nu putea conduce la respingerea capătului 3 de cerere prin care apelantul – contestator solicită obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale restante, indexate, majorate şi recalculate cu indicele  de inflaţie, începând cu luna ianuarie 2011 şi până la momentul plăţii efective.
Potrivit dispoziţiilor art. 17 alin. (5) Codul muncii, modificarea oricăruia dintre elementele contractului  individuale  de  muncă  pe  parcursul exercitării acestuia impune  încheierea  unui  act  adiţional  care să consfinţească realizarea acordului de voinţă  dintre  angajat  şi  angajator.
Un astfel de act adițional care să demonstreze acordul apelantului  –  reclamant  de  a  i  s’ e  modifica  norma  de  muncă respectiv salariul nu există, aşa cum bine a remarcat şi instanţa de fond.
Există opinii potrivit cărora modificarea unilaterală de către angajator a contractului individual de muncă, deşi nu este legală, este acceptată atât timp cât angajatul nu contestă modificarea unilaterală a raporturilor de muncă în termenul legal de contestaţie, apreciindu-se că lipsa unei contestaţii echivalează cu un acord tacit.
Chiar dacă apelantul ar rezona cu o astfel de logică, nu toate elementele contractului individual de muncă pot fi modificate pe baza unui „acord tacit” ca urmare a necontestării deciziei unilaterale de modificare a raporturilor de muncă.
Cel puţin salariul nu poate fi diminuat în mod unilateral, raportat la prevederile art.  170 Codul  muncii,  text potrivit căruia salariul nu poate face obiectul vreunei  renuntări, cesiuni,  limitări sau diminuări,  astfel:

Acceptarea fără rezerve a unei părţi din drepturile salariale sau semnarea actelor de plată în astfel de situaţii nu poate avea semnificaţia unei renunţări din partea salariatului la drepturile salariale ce i se cuvin în integralitatea lor, potrivit dispoziţiilor legale sau contractuale.

Rezultă aşadar că, acceptarea unui salariu diminuat nu echivalează cu acceptarea diminuării acestuia.
O accepţiune contrară, ar da posibilitatea  angajatorilor  de a comite abuzuri faţă de salariaţi, deoarece neplata salariului în cuantumul stabilit în contractul individual de muncă ar echivala cu diminuarea unilaterală, pentru viitor, a salariului, fapt de neconceput raportat la principiile  legislaţiei muncii.
Raportat la acest aspect, rezultă că în  mod eronat instanţa de fond a respins,  capătul 3 de cerere prin care apelantul solicita obligarea intimatei – pârâte  la  plata  drepturilor  salariale  restante,  indexate, majorate şi recalculate cu indicele de inflaţie, începând cu luna ianuarie 2011 şi până la momentul plăţii efective, reţinând că, atât timp  cât  apelantul – reclamant nu a contestat deciziile de modificare a normei de lucru, a acceptat şi diminuarea salariului, raportat a norma de muncă redusă.
Ceea ce a ignorat însă tribunalul a fost cuprinsul Deciziilor nr. [•]/01.01.201 0, respectiv [•]/21.07 .2010 ambele decizii cuprinzând expres în cadrul art. 1 menţiunea „beneficiind de aceleaşi drepturi salariale”.
Aşadar, chiar intimata pârâtă în cuprinsul deciziilor necomunicate sus-menţionate a reţinut faptul că, în ciuda diminuării unilaterale a normei de muncă, drepturile salariale nu erau afectate de această modificare.
Or, deşi decizia Rectorului intimatei era în sensul de a nu diminua drepturile salariale, în fapt, salariul apelantului a fost diminuat, fără acordul acestuia, motiv pentru care soluţia de respingere a capătului de cerere  nr. 3 este eronată.
Faţă de inexistenţa acordului expres al apelantului în sensul diminuării drepturilor salariale, coroborat cu decizia unilaterală (şi necomunicată acestuia) a Rectorului UMF Carol Davila de a modifica  norma de muncă fără afectarea drepturilor salariale, rezultă că a fost privat de unul dintre drepturile fundamentale ale salariatului, dreptul la salariu, motiv pentru care se impunea admiterea capătului 3 de cerere şi obligarea intimatei – pârâte  la  plata  diferenţei dintre salariul efectiv încasat şi salariul la care era îndreptăţit.
Având în vedere cele expuse mai sus, apelantul a solicitat admiterea apelului şi modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată precum şi obligarea intimate – pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.

Examinând motivele de apel formulate faţă de hotărârea apelată şi probele administrate în cauză, cercetând pricina în limitele prevăzute de art.477 şi următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea va admite apelul, va schimba sentinţa apelată, în sensul că va admite în parte acţiunea; va obliga pârâta la reîncadrarea  reclamantului  cu  normă întreagă la locul de muncă şi la  plata  drepturilor  salariale  corespunzătoare unei norme întregi; va obliga pârâta la efectuarea modificărilor corespunzătoare în Registrul General de Evidenţă a Salariaţilor; va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate pentru următoarele  considerente:

Apelantul este angajatul intimatei în funcţia de tehnician dentar în temeiul contractului individual de muncă nr. [•]/04.02.1991 cu normă întreagă şi pe durată nedeterminată, începând  cu data de 01.02.1991.
În anul 2006 apelantul a suferit un accident vascular grav, prin certificatul nr. [•]/12.12.2007 eliberat de Comisia de Evaluare a Persoanelor GU Handicap pentru Adulţi, fiind încadrat  în  grad  de handicap accentuat, cu capacitate de muncă  30%.
Potrivit art. 83(1) lit. f) din Legea nr.448/2006: “Persoanele cu handicap aflate în căutarea unui loc de muncă sau încadrate în muncă beneficiază de următoarele drepturi. ……posibilitatea de a lucra mai puţin de 8 ore pe zi, în condiţiile legii, în cazul în care beneficiază de recomandarea comisiei de evaluare în acest sens”.
Valorificând această posibilitate ulterior accidentului, reclamantul a solicitat intimatei reducerea programului de  muncă, sens  în  care  în  baza cererii înregistrată sub nr. [•]/24.02.2009 (anexată la fila  29  dosar  fond), pârâta a emis decizia nr. [•]/01.03.2009 (anexată la fila 30 dosar fond) conform căreia, începând cu data de 01.03.2009, semestrul II al anului universitar 2008-2009,  reclamantul  urma să continue activitatea cu normă,  conform  art.12  alin.2  din  Legea  nr.53/2003, fiind  salarizat cu 562 lei, spor de stabilitate de 84 lei (15%), spor  vechime 162  lei (25%), vechime  33 de ani/01.09.2008.
Deşi, solicitarea reclamantului de modificare a programului de lucru a avut în vedere perioada 23.02.2009-19.06.2009 (fila 19), pârâta a înţeles să continue raporturile de muncă cu reclamantul pentru jumătate de normă, prevalându-se de dispoziţiile Legii nr.448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată. Ori, norma legală sus precizată Legea nr.448/2006 stabileşte în favoarea salariatului un drept de care înţelege sau nu să se folosească, nu o obligaţie a acestuia de a-şi continua activitatea în cadrul unui program redus de lucru, sens în care angajatorul nu poate decât să ia act de voinţa  angajatului de a beneficia sau de a nu beneficia de reducerea programului de muncă.
Astfel, deşi reclamantul a depus în mod repetat solicitări de aprobare a unui program de lucru cu normă întreagă (filele 32, 34, 37), pârâta a emis decizii de continuare a activităţii cu program redus pentru anul universitar 2009-2010 (filele 31, 33, 36), contrar voinţei salariatului.
Ori, disp. art. 41 din Codul Muncii aplicabile în cauză au următorul conținut:

(1) Contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul  părţilor.
(2) Cu titlu de excepţie, modificarea unilaterală a contractului individual de muncă este posibilă numai în cazurile şi în  condiţiile  prevăzute  de prezentul cod.
(3)Modificarea contractului individual de muncă se referă la oricare dintre următoarele elemente:
a) durata contractului;
b) locul muncii;
c) felul muncii;
d) condiţiile de muncă;
e) salariul;
f) timpul de muncă şi timpul de odihnă.”

Din interpretarea gramaticală, logică şi sistematică a acestor dispoziţii legale se desprinde concluzia că modificarea unui contract individual de muncă se face, de regulă, prin acordul părţilor, şi prin excepție, doar în cazurile şi condiţiile prevăzute de Codul Muncii.
În mod evident, în speţă nu a existat acordul părţilor în ce priveşte modificarea contractului individual de muncă al apelantului-reclamant, acesta din urmă neexprimându-şi consimţământul valabil în acest sens pentru perioada  ulterioară  datei de 19.06.2009.
Drept urmare, este de necontestat faptul că, prin Decizia nr. [•]/01.08.2009 (fila 31), Decizia  nr. [•]/01.01.2010 (fila 33), Decizia nr. [•]/21.07 .2010 (fila 36), a survenit o modificare a timpului  de muncă, reclamantul fiind încadrat  cu  jumătate  de  normă  şi  a salariului, fiind salarizat corespunzător unei norme de lucru de 4 ore, cuantumul drepturilor fiind diminuate faţă de cele stabilite prin contractul individual de muncă. Aceste elemente sunt esenţiale şi definitorii în executarea contractului individual de muncă, modificarea lor fiind posibilă numai prin acordul părţilor.
Prin urmare, Tribunalul legal a apreciat că pârâta nu se poate prevala numai de dispoziţiile legale sus menţionate, dispoziţiile Legii nr.448/2006, ignorând cu desăvârşire  legea aplicabilă  raporturilor juridice pe care le-a stabilit cu reclamantul,întrucât în cauză, părţile au înţeles că raporturile dintre ele să fie guvernate de dispoziţiile Codului Muncii, prin încheierea unui contract tipic de muncă în anul 1991, şi, în acest context, deciziile emise de angajator pentru reducerea timpului de muncă, fără o solicitare prealabilă a reclamantului şi fără acordul acestuia, reprezintă cazuri tipice de modificare unilaterală a contractului individual de muncă, operaţiune  interzisă de art. 41 (1) Codul muncii.
Deşi, deciziile sus menţionate reprezintă decizii unilaterale de modificare a contractului individual de muncă, Tribunalul nelegal nu a dispus ca pârâta să reîncadreze reclamantul cu normă întreagă, cu atât mai mult cu cât  și din  perspectiva art.107 din Codul Muncii, angajatorul avea obligaţia, ca în măsura în care era posibil să ia în  considerare cererile salariaților de a se transfera de la un loc de muncă cu fracțiune de normă la un loc de muncă cu normă întreagă, în cazul în care apare această oportunitate. Întrucât, postul ocupat de apelant este unul cu normă întreagă, nu unul cu timp parţial, intimatei îi revenea obligaţia de a încadra salariatul cu normă întreagă.
Intimata se prevalează în apărare de menţiunile din certificatul nr. [•]/12.12.2007 eliberat de Comisia de Evaluare a Persoanelor cu Handicap pentru Adulţi, (ce statuează încadrarea reclamantului în grad de handicap accentuat, cu capacitate de muncă  30%, certificat ce stabileşte permanenţa acestui  handicap), pe considerentul că o  persoană în situaţia reclamantului ce are o capacitate de  muncă  redusă nu ar putea realiza o normă întreagă de 8 ore, conform celor statuate de art.39 alin.2 lit.a , neputând fi salarizat decât  pentru contraprestaţia muncii depuse  art.15 alin.1 din Codul Muncii.
Pe de o parte art.39 alin.2 lit.a prevede că “salariatul are obligaţia de a realiza norma de muncă sau după caz, de a îndeplini atribuţiile ce-i revin conform fişei postului”.
Pe de altă parte, art.159 alin.1 din Codul Muncii stipulează că “salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului  individual de muncă”.
Ori capacitatea de muncă nu echivalează cu aptitudinea de muncă, cu statutul de inapt sau apt condiţionat pentru desfăşurarea activităţii. În cazul reclamantului, gradul de handicap este determinat de  pierderea  unuia dintre membrele inferioare ce ar fi putut determina  o  inaptitudine fizică de a presta activitatea dacă apelantul ar fi desfăşurat o profesie ce presupunea activităţi fizice. Cum.activitatea prestată  de reclamant, aceea de tehnician dentar este o activitate intelectuală şi manuală, aceasta  nu  este influenţată de piederea unui membru  inferior. Drept urmare, accidentul suferit nu are consecinţă asupra aptitudinii apelantului de a-şi desfăşura activitatea pentru care a fost angajat.
Nu trebuie omis aspectul că în materie de litigii de muncă, sarcina probei aparţine angajatorului conform art. 272 din Codul Muncii, el având cel dintâi obligaţia de a-şi dovedi afirmaţiile sau apărările, după cum are calitatea de reclamant sau pârât.
Or, în speţă, intimata pârâtă nu a făcut dovada tezei pe care o susţine, aceea că o persoană în situaţia  reclamantului  ce  are  o  capacitate de muncă redusă nu ar putea realiza o normă întreagă de 8 ore, conform celor statuate de art.39 alin.2 lit.a prin raportare la  art.159.alin.1 din Codul  Muncii.  De altfel, pârâta  nu a  dovedit  că  norma de muncă a reclamantului ar fi fost redusă, că salariatul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a realiza norma de muncă sau după caz, de a îndeplini atribuţiile ce-i revin conform fişei postului”.
Drept urmare, Tribunalul nelegal nu a dispus ca pârâta să reîncadreze  reclamantul  cu normă întreagă.
Faptul că reclamantul nu a contestat deciziile nr. [•]/01.03.2009, [•]/01.01.2010, respectiv [•]/21.07.2010, prin care intimata – pârâtă i-a modificat în mod unilateral  contractul  individual muncă, prin diminuarea salariul de bază şi a timpului de muncă, face imposibilă reîncadrarea sa cu normă întreagă pentru perioada ce vizează aceste decizii, nu şi de la data promovării prezentei cereri, de la care, fiind formulată o astfel de solicitare, potrivit art.107 raportat la art. 41 (1) Codul muncii angajatorul avea obligaţia de a transfera   salariatul reclamant de la un loc de muncă cu fracțiune de normă la un loc de muncă cu normă întreagă, pe considerentul că  postul ocupat  de apelant este unul cu normă întreagă, nu unul cu timp parţial, având această posibilitate, intimatei îi revenea obligaţia de a încadra salariatul cu normă întreagă.
Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art.480 alin.2din Codul de procedură civilă, va admite apelul formulat de reclamant, va schimba sentinţa apelată, în sensul că va admite în parte acţiunea. Va obliga pârâta la reîncadrarea reclamantului cu normă întreagă la locul de muncă şi la  plata  drepturilor  salariale  corespunzătoare  unei  norme întregi.
În  baza  art.8  din  HG  nr.500/2011 va obliga pârâta la efectuarea modificărilor corespunzătoare în Registrul General de Evidenţă  a Salariatilor.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, pe considerentul că reîncadrarea apelantului cu normă întreagă pentru perioada ce vizează deciziile sus menţionate (deciziile nr. [•]/01.03.2009,  [•]/01.01.2010,  respectiv [•]/21.07.201) până la data promovării cererii nu se poate realiza, în condiţiile în care apelantul reclamant  nu a înţeles să conteste şi aceste decizii ale angajatorului.
În absenţa unei astfel de solicitări, cum legal a statuat tribunalul, aceste decizii îşi produc efectele în mod valabil în privinţa timpului de muncă şi salariului, fiind vorba de măsuri ale angajatorului, necontestate de reclamant pe cale judecătorească.
Plata drepturilor salariale aferente  unei  norme  întregi  începând  cu luna ianuarie 2011 până la data promovării prezentei cereri putea fi dispusă numai în contextul anulării deciziilor de modificare a contractului individual de muncă, ca efect al repunerii părţilor în situaţia anterioară emiterii  deciziilor angajatorului.
Or, în cauză, reclamantul nu a solicitat anularea deciziilor pârâtei, motiv pentru care, legal tribunalul a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
În baza art. 482 Cod Procedură Civilă, Curtea va face aplicarea corespunzătoare în cauză a dispoziţiilor art. 453(2) din acelaşi cod şi va obliga pârâta la plata către reclamant a sumei de 3000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată fond şi apel, reprezentând onorariul  achitat apărătorului ales în faza judecăţii în fond şi a apelului  dovedită  cu chitanţele de la fila 109 dosar fond, 47 dosar CAB, proporţional cu pretenţiile admise.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII  DECIDE:

Admite apelul formulat de apelantul-reclamant – CNP [•], domiciliat în [•] împotriva sentinţei civile nr. [•] din data de 25.02.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti -Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul  nr. [•]/3/2014 în contradictoriu cu intimata-pârâtă cu sediul în [•].
Schimbă sentinţa apelată, în sensul că: Admite în parte acţiunea.
Obligă pârâta la reîncadrarea reclamantului cu normă întreagă la locul de muncă şi plata drepturilor salariale corespunzătoare unei norme întregi.
Obligă pârâta la efectuarea modificărilor corespunzătoare în Registrul General de Evidenţă a Salariaţilor.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei   apelate.
Obligă pârâta la plata către reclamant a sumei de 3000  lei, cu titlu  de cheltuieli de judecată fond şi apel.
Definitivă.

Pronunţată în şedinţă  publică azi 12.10.2015

 

Comments

comments

You are not authorized to see this part
Please, insert a valid App IDotherwise your plugin won't work.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *