Prin Legea nr. 62/2011, Legea dialogului social, s-a încercat o nouă abordare legislativă a unor instituţii de drept tradiţionale, producând o schimbare însemnată cel puţin în ceea ce priveşte negocierea colectivă şi contractele colective de muncă.
Legea dialogului social a dorit o sistematizare a dispoziţiilor legale existente înaintea momentului mai 2011 reuşind o abordare unitară a aspectelor ce ţineau de dialogul social sau raporturile colective de muncă.
Practic ceea ce a dorit legiuitorul la momentul redactării legii dialogului social a fost un nou început în planul dialogului social al relaţiei patronat – salariaţi, o nouă abordare în această problematică menită să înlăture neajunsurile din legislaţia anterioară (aplicarea erga omnes a prevederilor contractului colectiv de muncă pentru toate unităţile dintr-o ramură de activitate şi care, raportat la codul CAEN avut, se încadrau în una sau alta dintre ramurile de activitate) şi să stabilească noi reguli în privinţa dialogului social – reprezentarea salariaţilor, încercând să ofere o mai mare putere în cadrul dialogului social acelor entităţi care, reprezentau voinţa majorităţii salariaţilor dintr-o unitate.
De la ceea ce a urmărit legiuitorul prin legea dialogului social şi până la aplicarea efectivă a prevederilor Legii 62/2011, este o mare diferenţă, dialogul social fiind în multe cazuri într-un impas forţat în absenţa unui vid legislativ apărut ca urmare a modificărilor survenite, cel mai clar exemplu vizând negocierea colectivă la nivel de sectoare de activitate, cu consecinţe directe asupra negocierii colective de la nivelul unităţii.

Apropierea negocierii de către participanţii direcţi la negociere.

Potrivit dispoziţiilor art. 135 din Legea nr. 62/2011, Legea dialogului social, la nivel de unitate vor negocia contractul colectiv de munca patronatul pe de o parte şi sindicatul reprezentativ la nivel de unitate sau, reprezentanţii salariaţilor, în cazul în care nu exista sindicat reprezentativ, sau reprezentanţii salariaţilor alături de reprezentanţi ai federaţiei sindicale la care este afiliat sindicatul din unitate care nu este însa reprezentativ.
Din punct de vedere practic, prin modificările aduse de legea dialogului social, la negocierea colectivă, reprezentarea salariaţilor va fi asigurată de acele organisme care reprezintă interesele majorităţii salariaţilor din cadrul unui angajator, negocierea la nivel de unitate urmând a fi făcută de către sindicatul reprezentativ, sau, în lipsa unui astfel de sindicat reprezentativ, de către reprezentanţii salariaţilor alături de care va putea să participe la negociere şi un reprezentant al federaţiei sindicale la care este afiliat un sindicat existent în unitate dar nereprezentativ.

Cu alte cuvinte, Legea 62/2011 a schimbat regulile reprezentativităţii. Dacă fosta lege 54/2003, Legea sindicatelor prevedea că un sindicat putea dobândi reprezentativitatea la nivel de unitate fie în cazul în care avea ca număr de membri o treime din numărul total de angajaţi din cadrul unitatii în care era constituit, fie, prin afilierea la o federaţie sindicală reprezentativă, Legea dialogului social prevede o singură modalitate de dobândire a reprezentativităţii: numărul de membri care să fie de jumătate plus unu din numărul total de salariaţi ai unităţii.
Astfel, prin modificările survenite în legislaţie, se elimină posibilitatea existentă în trecut prin care, la o negociere colectivă la nivel de unitate, reprezentarea salariaţilor să fie făcută de mai multe sindicate reprezentative şi care, în general, aveau viziuni diferite.
În prezent, cel puţin la nivel teoretic, se elimină situaţiile care au existat în trecut când, negocierile de multe ori erau blocate din interesul diferit al organizaţiilor sindicale participante la negocierile colective, în dauna intereselor salariaţilor din unitate, care nu mai beneficiau de protecţia drepturilor conferită de un contract colectiv negociat la nivel de unitate, cu luarea în considerare a condiţiilor concrete din unitate.
Date fiind modificările legislative privitoare la reprezentativitate, se ridică problema sindicatelor care au dobândit reprezentativitatea în temeiul dispoziţiilor art. 18 alin. (3) teza finală din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, anterior apariţiei Legii 62/2011.
Potrivit art. 223 din Legea nr. 62/2011, reprezentativitatea constatată înainte de apariţia noii legi produce efecte în continuare, cu condiţia ca organizaţia sindicală să îndeplinească cerinţele privind reprezentativitatea potrivit noii legi.
O situaţie deosebită se întâlneşte în cazul reprezentativităţii constatate de o instanţă judecătorească (sindicatul având o hotărârea care atestă că este reprezentativ având numărul de membri necesar pentru dobândirea reprezentativităţii) iar sindicatul care doreşte participarea la negociere nu are un număr de membri de 50%+1 din numărul total de salariaţi potrivit noii legislaţii. Într-o astfel de situaţie, patronul poate sau nu refuza participarea sindicatului la negociere motivat de faptul că sindicatul nu mai îndeplineşte condiţiile de reprezentativitate.
Având în vedere faptul că sindicatul prezintă o hotărâre judecătorească, participarea acestuia la negocieri nu poate fi interzisă. Totuşi, pentru a se evita situaţia semnării unui contract colectiv de muncă a cărui înregistrare să fie refuzată de către Inspectoratul Teritorial de Muncă întrucât nu a fost negociat şi semnat de către reprezentanţii în drept să facă acest lucru, angajatorul ar trebui să depună diligenţe pentru a verifica în ce măsură sindicatele constituite la nivelul său mai îndeplinesc condiţiile de reprezentativitate şi în prezent. Acest lucru nu poate constitui ingerinţă în viaţa sindicală, angajatorul având tot interesul să negocieze şi să încheie un contract colectiv cu parteneri sociali care au capacitatea de a semna un astfel de act.
De altfel, dispoziţiile art. 222 din Legea nr. 62/2011 conferă dreptul angajatorului de a contesta în instanţă reprezentativitatea unui sindicat, atât timp cât acesta din urmă nu mai îndeplineşte condiţiile de reprezentativitate.

Nu trebuie ignorat un aspect foarte important şi anume că ori de cât ori ne referim la un sindicat nereprezentativ dar afiliat la o federaţie sindicală, această afiliere trebuie să fie făcută la o federaţie sindicală reprezentativă în sectorul de activitate din care face parte unitatea. Art. 135 din Legea nr. 62/2011 prevede condiţia afilierii unui sindicat numai la o federaţie reprezentativă din acelaşi sector de activitate din care face parte şi unitatea în care a fost înfiinţat.
Legea nr. 130/1996 în lipsa unei prevederi similare, oferea posibilitatea unui sindicat afiliat la o federaţie reprezentativa la nivelul unei ramuri de activitate distinctă de ramura din care făcea parte şi unitatea în cadrul căreia se negocia contractul colectiv să participe la procesul de negociere. De exemplu, în cadrul unei unităţi care activa în ramura turism, exista un sindicat format din şoferi angajaţi la unitate, sindicat afiliat la Federaţia Transportatorilor. În cadrul negocierilor colective acest sindicat reprezentativ ca urmare a afilierii avea dreptul de a negocia clauzele contractului pentru toţi salariaţii din unitatea în care era constituit.
Prin schimbările legislative survenite ca urmare a intrării în vigoare a legii dialogului social, o astfel de practică nu va mai putea fi întâlnită. La negocierea care are loc la o unitate unde nu există sindicat reprezentativ, vor negocia alături de patronat reprezentanţii salariaţilor alături de reprezentanţii federaţiei sindicale reprezentative la nivelul sectorului din care face parte unitatea şi la care este afiliat sindicatul din unitate.
Trebuie totuşi subliniat faptul că rolul federaţiei la negociere este unul limitat la mandatul primit din partea sindicatului existent la nivelul unei societăţi şi care nu este reprezentativ, practic rolul acestor reprezentanţi ai federaţiei fiind unul pur formal.
Art. 135 alin. (1) din Legea dialogului social limitează competenţa reprezentantului federaţiei la negocierea colectivă strict la mandatul pe care acesta l-a primit din partea sindicatului existent în unitate dar care nu îndeplineşte condiţiile de reprezentativitate.
În plus, art. 146 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 precizează clar faptul că un contract colectiv de muncă va fi înregistrat fără semnăturile tuturor participanţilor la negociere în cazul în care partea semnatară acoperă mai mult de jumătate din numărul salariaţilor. Aşadar, un contract colectiv semnat de către reprezentanţii patronatului şi de către reprezentanţii salariaţilor poate fi înregistrat şi poate produce efectele chiar dacă reprezentanţii federaţiei participanţi la negociere nu au agreat forma şi prevederile acestui contract.
Faţă de aceste două aspecte rezultă că, în cadrul negocierilor colective ce au loc la nivelul unităţi, rolul federaţiei este unul mai mult simbolic, având rolul de a aduce la cunoştinţa celorlalţi parteneri sociali punctul de vedere sau poziţia membrilor sindicatului constituit la nivelul unităţii.
În ceea ce priveşte reprezentanţii salariaţilor, alegerea lor deşi presupune îndeplinirea unei proceduri care, de multe ori este foarte greu de realizat. Alegerea reprezentanţilor salariaţilor se face în cadrul adunării generale, potrivit dispoziţiilor art. 221 Codul muncii, cu votul a cel puţin jumătate din numărul total al salariaţilor, în cadrul adunării generale stabilindu-se şi mandatul, durata şi limitele acestuia.
Practic, reprezentanţii salariaţilor aleşi în condiţiile art. 221 Codul muncii sunt reprezentativi, astfel încât semnarea unui contract colectiv de muncă de către reprezentanţii salariaţilor conduce automat la înregistrarea respectivului contract, indiferent de opoziţia reprezentanţilor federaţiei sindicale coparticipante la negociere.
Din punct de vedere practic, alegea reprezentanţilor salariaţilor s-a dovedit a fi un procedeu extrem de dificil, condiţia alegerii unui reprezentant de către 50%+1 din numărul total de salariaţi fiind greu de îndeplinit, în special în cazul marilor angajatori cu sedii sau puncte de lucru în toată ţara.
Trebuie menţionat că, în lipsa unei interdicţii exprese, pot fi aleşi în calitate de reprezentanţi ai salariaţilor liderii sau membrii sindicatului existent în unitate dar nereprezentativ, caz în care aceştia vor negocia în calitatea lor de reprezentanţi ai salariaţilor, iar nu în numele sindicatului al căror membri sunt.
Indiferent de greutăţile de ordin practic pe care le presupune alegerea reprezentanţilor salariaţilor sau dobândirea reprezentativităţii la nivel de unitate a unui sindicat, marele câştig rezultat din intrarea în vigoare a Legii nr. 62/2011 aparţine salariatului.
Prin apropierea procesului de negociere de angajaţi, reprezentanţii acestora (fie că vorbim de salariaţi fie de un sindicat din unitate) vor conştientiza mai bine şi vor înţelege rolul pe care aceştia îl joacă în procesul negocierii.

Răzvan Vasiliu

Articol publicat în Revista de Drept Social nr. 8/2011

Comments

comments