Fara a intra prea mult in detalii de ordin legislativ, este binecunoscut deja principiul egalitatii in drepturi dintre femei si barbati. Acest principiu se regaseste si in legislatia europeana, fiind preluat si in legislatia nationala, ideea centrala fiind aceea ca barbatii si femeile sunt egali in drepturi.

Astfel, art. 1 al Protocolului nr. 12 al Conventiei Europene a drepturilor Omului – Interzicerea generala a discriminarii – prevede:

„1. Exercitarea oricarui drept prevazut de lege trebuie sa fie asigurata fara nicio discriminare bazata, in special, pe  sex, pe rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine nationala sau sociala, apartenenta la o minoritate nationala, avere, nastere sau oricare alta situatie.

2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publica pe baza oricaruia dintre motivele mentionate in paragraful 1”.

Prevederi similare se regasesc in Constitutia Romaniei, alin. (1) al art. 16 din legea fundamentala prevazand „Cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari”.

Codul civil, prevede in cuprinsul art. 503 alin. (1) prevederi referitoare la exercitarea autoritatii parentale: „Parintii exercita impreuna si in mod egal autoritatea parinteasca” garantand egalitatea in drepturi si obligatii a ambilor parinti.

O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare, republicata, in cuprinsul art. 2 defineste conceptul de discriminare: „Potrivit prezentei ordonante, prin discriminare se intelege orice deosebire, excludere, restrictie sau preferinta, pe baza de rasa, nationalitate, etnie, limba, religie, categorie sociala, convingeri, sex, orientare sexuala, varsta, handicap, boala cronica necontagioasa, infectare HIV, apartenenta la o categorie defavorizata, precum si orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrangerea, inlaturarea recunoasterii, folosintei sau exercitarii, in conditii de egalitate, a drepturilor omului si a libertatilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, in domeniul politic, economic, social si cultural sau in orice alte domenii ale vietii publice.”

Conform art. 2, alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, republicata: „Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le genereaza, favorizeaza sau defavorizeaza nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoana, un grup de persoane sau o comunitate fata de alte persoane, grupuri de persoane sau comunitati atrage raspunderea contraventionala conform prezentei ordonante, daca nu intra sub incidenta legii penale.”

Asadar, cadrul legislativ existent ar trebui sa garanteze egalitatea in drepturi intre barbati si femei, fara nici un fel de discriminare, inclusiv atunci cand este vorba despre exercitarea drepturilor fata de proprii copii.

In ciuda legislatiei existente, in spitalele de copii se practica o diferentiere intre drepturile mamelor si cele ale tatilor, in sensul ca, desi nu se interzice expres dreptul tatalui de a se interna impreuna cu copilul sau, acest drept ii este negat, impunandu-se internarea mamei impreuna cu copilul.

O astfel de practica este una cat se poate de nociva pentru copil, acesta neavand posibilitatea de a se bucura de prezenta tatalui pe intreaga durata a spitalizarii.

Fara a nega dreptul mamei de a se interna alaturi de copil, raportat la prevederile legislative in vigoare, optiunea internarii impreuna cu copilul apartine exclusiv parintilor, decizia neputand fi luata de reprezentantii institutiei de spitalizare.

Problema apare mult mai grav in cazul familiei monoparentale in care tatal, ca unic intretinator, nu isi poate exercita drepturile sale de parinte.

Totodata sunt lezate si drepturile copilului, acesta avand dreptul sa fie in prezenta oricarui dintre parinti pe perioada internarii intr-o institutie spitaliceasca, prin negarea dreptului tatalui de a se interna alaturi de copilul propriu aducandu-se atingere chiar interesului superior al copilului, interes care ar trebui de asemenea sa primeze la momentul luarii deciziilor in ceea ce il priveste.

Asadar, in ciuda cadrului legislativ existent, in practica tatii sunt supusi unui tratament discriminator chiar de la primul moment in care au devenit parinti:

Tatilor li se refuza dreptul de a sta cu copilul nou nascut in maternitate, cadrele medicale predand copilul exclusiv mamei;

Tatii care beneficiaza de concediul paternal nu beneficiaza de protectie impotriva concedierii pe perioada concediului, spre deosebire de mamele aflate in concediul maternal, a caror concediere este interzisa pe perioada concediului;

Tatilor li se refuza dreptul de a se interna impreuna cu copiii lor intr-o unitate spitaliceasca.

Or, o astfel de atitudine prin care tatal copilului este inlaturat din viata acestuia in mod fortat nu are cum sa satisfaca interesul superior al copilului, sa respecte dreptul sau de a fi in prezenta ambilor parinti.

Iata ca, in ciuda mult declamatului principiu al egalitatii in drepturi intre barbati si femei, in practica, acesta nu este decat „o lozinca” frumoasa, scoasa in evidenta ori de cate ori se iveste situatia potrivita, tatilor negandu-li-se drepturi firesti doar pe motivul ca „nu sunt mame”.

Consider ca institutiile abilitate – in special Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii (CNCD) – ar trebui sa se aplice cu mai multa atentie asupra acestui fenomen si sa sanctioneze drastic tratamentul diferentiat aplicat in unitatile spitalicesti atunci cand este vorba despre drepturile tatilor si ale mamelor. Incercarile timide intreprinse pana in prezent de CNCD in sensul sanctionarii unor astfel de acte de discriminare nu le  pot considera ca fiind serioase, sanctiunile dispuse fiind simbolice raportat la amploarea fenomenului si caracterul sau continuu.

Av. Razvan Vasiliu

Comments

comments