Salariu egal pentru muncă egală?
Nu de multe ori am auzit invocându-se principiul „salariu egal pentru muncă egală” în cadrul discuțiilor legate de salarizare. Pot să înțeleg într-o oarecare măsură o astfel de susținere cu atât mai mult cu cât adepții acestui „principiu” se pot prevala și de unele dispoziții legale care să susțină acest punct de vedere.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1, alin. (2) lit. i) din Ordonanța nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare – republicată „Principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi:… (i) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru munca egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare;”
Din punctul meu de vedere, stabilirea unui salariu egal pentru muncă egală ar putea reprezenta un element de echitate în legătură cu derularea raporturilor de muncă dar, în niciun caz, nu poate reprezenta un principiu de drept.
Astfel, în ceea ce privește salarizarea, Codul muncii, în cuprinsul art. 159 alin. (3) impune ca „La stabilirea și la acordarea salariului este interzisă orice discriminare pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare, etnie, religie, opțiune politică, origine sociala, handicap, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală”.
Se poate astfel observa faptul că legiuitorul român nu a stabilit în cuprinsul Codului muncii o interdicție în ceea ce privește remunerația diferită pentru același volum și tip de muncă.
Mai mult decât atât, nu trebuie ignorat faptul că salariul este un element al contractului individual de muncă, document ce se întocmește pe baza acordului de voință al părților acestuia. Așadar, salariul reprezintă un element negociat și consimțit de părți, cuantumul acestuia regăsindu-se în cuprinsul contractului individual de muncă, în conformitate cu prevederile art. 16 și art. 17 din Codul muncii.
Iată așadar că, orice interpretare contrară, ar transforma contractul individual de muncă dintr-un contract negociat într-un contract de adeziune cu anumite clauze prestabilite, fiind înfrânt principiul acordului de voință dintre părțile raportului de muncă, principiu expres reținut de Codul muncii.
Iată așadar că stabilirea unor salarii diferite în cadrul aceluiași angajator respectă întrutotul principiul libertății contractuale. Legea nu stabilește pentru angajatorul din domeniul privat obligația de a oferi salarii identice tuturor angajaților ci oferă posibilitatea părților de a stabili prin negociere directă li liberă salariul, respectând principiul libertății contractuale.
Av. Răzvan Vasiliu
