Contact

Repausul saptamanal

http://www.vasiliumiclea.ro

Reglementarea repausul săptămânal a venit ca o consecință firească a necesității stabilirii unor reguli clare în ceea ce privește timpul de munca și timpul de odihna. „Chestiunea duratei muncii este prima revendicare pe care a formulat-o muncitorimea de pretutindeni. Într’adevăr, de această problemă este legată existenţa şi posibilitatea de desvoltare a muncitorilor. Ea se pune cu o deosebită acuitate odată cu introducerea mașinismului. Cu desvoltarea industrială muncitorimea a devenit după concepția întreprinzătorilor, un adevărat apendice al maşinei. Nu numai muncitorimea este subjugată muncei exagerate, dar copiii din fragedă vârstă şi femeile. Intervenția legiuitorului în acest domeniu, în scopul ocrotirei muncii pe care o prestează femeile şi copiii, a fost dictată, înainte de toate, de spiritul conservărei rasei umane” nota în 1946, Marco I. Barasch în lucrarea sa „Contractul individual de muncă în dreptul românesc”.

Istoricul reglementărilor repausului săptămânal

Din punct de vedere istoric, repausul săptămânal a cunoscut prima reglementare legislativă în anul 1897 când, „Legea repaosului duminical” a instituit obligativitatea acordării repausului săptămânal de jumătate de zi, acesta urmând să fie acordat în fiecare si de duminică, începând cu orele 12.00. Această primă reglementare a reprezentat primul pas legislativ în instituirea repausul săptămânal care însă nu și-a atins scopul, obligativitatea acordării repausului fiind deseori încălcată, unul dintre motive fiind prea blânda sancționare a celor care nu respectau dispozițiile legii. Sancțiunea neacordării repausului duminical era amenda cu un cuantum cuprins între 5 și 200 lei, rar aplicată și mai întotdeauna la minimum.

În anul 1906, „Legea asupra muncii minorilor şi femeilor în așezămintele industriale şi exploatări miniere” a reglementat repausul săptămânal, durata acestuia fiind de o zi.
Legea pentru repaosul duminical din 1910 a fost menită să completeze încercările de reglementare instituite de norma din anul 1897, a cărei aplicare timidă, nu a condus la efectul scontat. Noutatea Legii din anul 1910 o reprezintă extinderea acordării repausului duminical pe întreaga durată a zilei (și nu pe jumătate așa cum instituia norma din anul 1897.

După Unirea Principatelor Române în anul 1918, problema repausului duminical şi a sărbătorilor legale devenise foarte gravă, repausul fiind reglementat de legi diferite, astfel încât uneori, în timp ce în Ardeal, Bucovina sau Basarabia era zi de sărbătoare, de repaus, în Vechiul Regat era zi de lucru. În acest context, în anul 1925 a fost elaborată „Legea repausului duminical și a sărbătorilor legale” care a stabilit o reglementare unitară a repausului săptămânal. Legea pentru reglementarea repausului duminical şi a sărbătorilor legale stabilea că toate întreprinderile în care era întrebuințată munca salariată se vor bucura în fiecare zi de Duminică de un repaus continuu de 24 ore. Este practic pentru prima dată când a fost legiferată perioada de repaus continuu de 24 de ore, noțiune asemănătoare celei pe care o regăsim astăzi în legislația muncii.

Legea 3/1950, primul Cod al muncii din România, reglementa în cuprinsul art. 61 durata și modalitatea de acordare a repausului săptămânal. Astfel, în timpul unei săptămâni, angajații aveau dreptul la un repaus fără întrerupere de cel puţin 24 ore, acordat în timpul zilei de duminică. Pentru angajații care din cauza condițiilor de muncă nu puteau beneficia de repaus în ziua de duminică, prin regulamentul de ordine interioara, se va fixa, pentru odihna, o alta zi in timpul, săptămânii.

Legea nr.10/1972 „Codul Muncii al Republicii Socialiste România” prevedea obligativitatea acordării acestuia în cadrul săptămânii de lucru, de regulă duminica, durata acestui repaus neputând fi mai mică de 24 de ore consecutive. Pe cale de excepție, în unitățile în care procesul de muncă nu putea fi oprit, și unde se impunea ca activitatea să se desfășoare și în cadrul zilei de duminică, conducerea unității de comun acord cu sindicatul existent în unitate putea stabili ca repausul săptămânal să fie acordat într-o altă zi a săptămânii. Ziua de repaus astfel stabilită urma să fie acordată salariaților prin rotație astfel încât fiecare salariat să beneficieze cel puțin o dată la 2 luni de o zi de repaus într-o zi de duminică. În cazurile în care munca se desfășura în locuri izolate (șantiere, exploatări, platforme maritime etc) repausul săptămânal putea fi acordat cumulat, într-o perioadă mai lungă, dar numai cu acceptul salariatului vizat de măsură.

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, prevedea, la data intrării sale în vigoare faptul că repausul săptămânal se acordă în două zile consecutive, de regulă sâmbăta și duminica.

Reglementarea actuală

Prin Legea nr. 97/2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 316/2015, alin. (1) al articolului 137 a fost modificat în sensul că sintagma „Repausul săptămânal se acordă în două zile consecutive, de regulă sâmbăta şi duminica” a fost înlocuită cu „Repausul săptămânal este de 48 de ore consecutive, de regulă sâmbăta şi duminica”.

Repaus saptamanal

Așadar, în prezent, repausul săptămânal este de 48 de ore consecutive și se acordă, ca și regulă generală, în zilele de sâmbătă și duminică.
Pe cale de excepție, în cazul unităților în care acordarea repausului săptămânal în zilele de sâmbătă și duminică ar prejudicia desfășurarea activității, repausul săptămânal poate fi acordat și în alte zile. Ceea ce trebuie avut în vedere este faptul că și în situația în care repausul săptămânal se acordă în alte zile decât sâmbăta și duminica, cele 48 de ore trebuie acordate consecutiv.
Având în vedere norma imperativă prevăzută de 137 Codul muncii, rezultă că angajatorul este obligat să acorde repausul săptămânal de 48 de ore consecutive în fiecare săptămână de lucru.
De la regula acordării repausului de 48 de ore în fiecare săptămână de lucru există două excepții – posibilitatea acordării acestuia după o perioadă de activitate continuă ce nu poate depăși 14 zile calendaristice precum și suspendarea acordării repausului săptămânal.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 137 alin. (4) Codul muncii: „În situaţii de excepție zilele de repaus săptămânal sunt acordate cumulat, după o perioadă de activitate continuă ce nu poate depăși 14 zile calendaristice, cu autorizarea inspectoratului teritorial de muncă şi cu acordul sindicatului sau, după caz, al reprezentanților salariaţilor”, iar potrivit art. 138 alin. (1) Codul muncii: „În cazul unor lucrări urgente, a căror executare imediată este necesară pentru organizarea unor măsuri de salvare a persoanelor sau bunurilor angajatorului, pentru evitarea unor accidente iminente sau pentru înlăturarea efectelor pe care aceste accidente le-au produs asupra materialelor, instalațiilor sau clădirilor unităţii, repausul săptămânal poate fi suspendat pentru personalul necesar în vederea executării acestor lucrări”.
În primul caz, după 14 zile de activitate continuă angajatorul are obligația de a acorda 96 de ore de repaus săptămânal. Totodată, în cadrul săptămânii de lucru în care se acordă repausul săptămânal cumulat, salariatul are dreptul, pentru săptămâna respectivă, la un repaus de 48 de ore consecutive.
Pentru a putea beneficia de această derogare, este necesar ca, anterior acordării repausului cumulat, angajatorul să obțină acordul sindicatului reprezentativ sau al reprezentanților salariaților, după caz precum și autorizarea inspectoratului teritorial de muncă.
O altă excepție de la regula acordării săptămânale a repausului de 48 de ore consecutive vizează suspendarea acestuia, în cazul unor lucrări urgente a căror executare imediată este necesară pentru organizarea unor măsuri de salvare a persoanelor sau bunurilor angajatorului, pentru evitarea unor accidente iminente sau pentru înlăturarea efectelor pe care aceste accidente le-au produs asupra materialelor, instalațiilor sau clădirilor unității. Pentru categoriile de salariați care participă la astfel de activități, angajatorul are posibilitatea suspendării repausului săptămânal.

Compensarea neacordării repausului săptămânal în timpul săptămânii de lucru

Atât acordarea cumulată a repausului săptămânal cât și suspendarea acestuia au ca principal efect neacordarea repausului în săptămâna de lucru pentru care se cuvine acesta și acordarea lui într-o altă săptămână de lucru.
Ca și observație, Codul muncii nu prevede nici un caz în care repausul aferent unei săptămâni de lucru să nu fie acordat. Acesta se acordă fie în săptămâna de lucru aferentă, fie după o perioadă de activitate continuă ce nu poate depăși 14 zile calendaristice, fie după încetarea cauzei care a condus la suspendarea repausului săptămânal.
Cu alte cuvinte, pentru fiecare perioadă de activitate de 5 zile, salariatul este îndreptățit iar angajatorul este obligat să acorde un repaus săptămânal de 48 de ore consecutive, repausul săptămânal neputând fi suprimat de către angajator.
Drept urmare, atât în cazul acordării cumulate a repausului săptămânal cât și în cazul suspendării repausului, angajatorul are obligația de a achita salariatului, pentru fiecare oră prestată în zilele în care trebuia să beneficieze de repaus, pe lângă salariul aferent muncii prestate și o compensație a cărei valoare este de cel puțin dublul compensației pentru munca suplimentară, respectiv de minimum 150% din salariul de bază.

Diferențele dintre cele două categorii de excepții privitoare la acordarea săptămânală
a repausului obligatoriu de 48 de ore.

Așa cum am arătat și mai sus, acordarea repausului săptămânal este obligatorie pentru angajatori. Totuși, în anumite condiții, angajatorul are posibilitatea de a „amâna” acordarea repausului săptămânal, modalitatea prin care acesta are posibilitatea acordării acestuia într-o perioadă ulterioară fiind strict reglementată de dispozițiile Codului muncii.
Astfel, angajatorul are posibilitatea de a acorda repausul săptămânal după o perioadă de activitate continuă ce nu poate depăși 14 zile de activitate continuă.
Pentru a putea folosi această oportunitate legislativă, angajatorul are obligația de a obține anterior acordării cumulate a repausului săptămânal, atât acordul sindicatului reprezentativ sau al reprezentanților salariaților cât și autorizarea inspectoratului teritorial de muncă. Inexistența acordului sindicatului reprezentativ sau al reprezentanților salariaților, după caz sau inexistența autorizării din partea inspectoratului teritorial de muncă constituie impedimente ca angajatorul să poată acorda repausul săptămânal într-o altă perioadă decât pe durata unei săptămâni calendaristice.
În situația în care angajatorul obține totuși atât acordul sindicatului reprezentativ sau al reprezentanților salariaților, cât și autorizarea inspectoratului teritorial de muncă, acesta va putea planifica programul de lucru al salariaților astfel încât aceștia să beneficieze de un program de lucru zilnic pe o perioadă de activitate de maxim 14 zile.
Acordarea cumulată a repausului săptămânal presupune ca angajatorul să cunoască din timp necesitatea utilizării forței de muncă pe durata întregii săptămâni de lucru și să întreprindă demersurile necesare în vederea obținerii acordului și a autorizației necesare pentru acordarea cumulată a repausului săptămânal.
Spre deosebire de prima situație de excepție, suspendarea repausului săptămânal are loc în mod intempestiv, ca urmare a apariției unei situații ce nu putea fi prevăzute din timp și care pune în pericol activitatea angajatorului, bunurile sale sau persoanele sau pentru înlăturarea consecințelor unui eveniment neprevăzut. Așadar, sub aspectul cauzei care poate determina suspendarea repausului săptămânal, aceasta se poate asemăna cu un caz de forță majoră.
Așadar, spre deosebire de cazul acordării cumulate a repausului săptămânal, unde salariatul cunoaște din timp faptul că este planificat să lucreze fără repaus săptămânal, în cazul suspendării repausului săptămânal, angajatul are planificată efectuarea acestuia dar, ca urmare a apariției unei situații neprevăzute ce ar putea conduce la prejudicierea, aș spune chiar ireversibilă a activității, sau care pune în pericol bunurile angajatorului sau persoanelor, nu va beneficia de repausul programat.
În ceea ce privește acordarea efectivă a repausului, în cazul acordării cumulate a acestuia, salariatul va beneficia de repaus conform planificării realizate de către angajator. În schimb, în cazul suspendării repausului săptămânal, salariatul va beneficia de acesta imediat după încetarea cauzei care a determinat suspendarea.
O altă deosebire vizează faptul că, în cazul excepției prevăzute de art. 137 alin. (4) Codul muncii, repausul se acordă cumulat și integral după o perioada de activitate de maximum 14 zile, caz în care salariatul va beneficia de repausul săptămânal de 96 de ore. Or, în cazul suspendării repausului săptămânal, salariatul va efectua, după încetarea cauzei care a generat suspendarea, restul de repaus săptămânal la care era îndreptățit.

Sporul de week-end

Așa cum am arătat mai sus, repausul săptămânal se acordă, de regulă, sâmbăta și duminică iar atunci când acest lucru nu este posibil, se poate acorda în alte două zile în cadrul săptămânii calendaristice.
În situația în care angajatorul alege să acorde salariatului repausul săptămânal în alte zile decât sâmbăta și duminica, va trebui să achite acestuia un spor, în conformitate cu prevederile art. 137 alin. (3) Codul muncii, spor cunoscut și sub denumirea de „spor de week-end”.
Menirea acestui spor este aceea de a recompensa disconfortul salariatului care este nevoit să muncească în zilele de sâmbătă și duminică, atunci când marea majoritate a salariaților beneficiază de timp liber.
Acesta este și motivul pentru care legiuitorul a dat posibilitatea partenerilor sociali sau părților contractului individual de muncă să agreeze de comun acord valoarea acestui spor și nu a stabilit un prag minim pentru acesta, cum a făcut-o în cazul altor sporuri (de exemplu, sporul de week-end, sporul pentru munca de noapte, etc).
Așadar, în ceea ce privește valoarea sporului de week-end, acesta se stabilește prin negociere directă între salariat și angajator, fiind prevăzut în cuprinsul contractului individual de muncă sau, prin negociere colectivă, caz în care valoarea sa se va regăsi în cuprinsul contractului colectiv de munca aplicabil la nivel de unitate.

Av. dr. Razvan Vasiliu                 

Comments

comments

You are not authorized to see this part
Please, insert a valid App IDotherwise your plugin won't work.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *