Concediul de odihnă în cazul cumulului de contracte de muncă
Concediul de odihnă în cazul cumulului de contracte individuale de muncă. Hotărârea CJUE C-706/23 și Decizia ÎCCJ nr. 41/2024
La data de 8 octombrie 2026, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a pronunțat o hotărâre importantă în cauza C-706/23, Școala gimnazială „Mihai Eminescu”, privind calcularea indemnizației de concediu de odihnă în situația salariaților care desfășoară activitate în baza a două contracte individuale de muncă.
Hotărârea prezintă un interes deosebit și din perspectiva jurisprudenței naționale, având în vedere că, prin Decizia nr. 41 din 16 septembrie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție se pronunțase asupra aceleiași probleme de drept, ajungând însă la o concluzie diferită.
Ambele cauze au avut în vedere situația unor cadre didactice care, pe lângă contractele individuale de muncă cu normă întreagă, desfășurau activități suplimentare, remunerate în regim de plată cu ora, în baza unor contracte distincte, cu timp parțial.
Decizia ÎCCJ nr. 41/2024. Concediul de odihnă pentru activitatea în regim de plată cu ora
Prin Decizia nr. 41/2024, ÎCCJ a stabilit că aceste cadre didactice nu beneficiază de concediu de odihnă plătit pentru activitatea desfășurată în regim de plată cu ora și nici de compensarea în bani a concediului neefectuat la încetarea contractului încheiat pe durată determinată.
În esență, Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că reglementarea specială aplicabilă personalului didactic, care prevedea acordarea concediului plătit numai pentru funcția de bază, era compatibilă cu dispozițiile Codului muncii și cu garanțiile recunoscute de dreptul Uniunii Europene.
Doi ani mai târziu, analizând o situație juridică similară, CJUE a ajuns la o concluzie diferită.
Hotărârea CJUE din 8 octombrie 2026, cauza C-706/23
Curtea a reținut că dreptul la concediu anual plătit presupune nu doar acordarea unei perioade efective de repaus, ci și menținerea unei remunerații comparabile cu cea primită în perioada desfășurării activității.
În consecință, CJUE a stabilit că dreptul Uniunii Europene se opune unei reglementări naționale care, în cazul cumulului unui contract cu normă întreagă și al unui contract cu timp parțial, exclude din calculul remunerației aferente concediului anual timpul lucrat și veniturile realizate în baza celui de-al doilea contract.
De asemenea, Curtea a avut în vedere principiul nediscriminării lucrătorilor cu fracțiune de normă și al celor angajați pe durată determinată, precum și aplicarea principiului pro rata temporis.
Ceea ce consider important de subliniat este faptual că hotărârea CJUE nu privește acordarea automată a unui număr suplimentar de zile de concediu, ci obligația de a lua în considerare, la stabilirea remunerației aferente concediului, și activitatea desfășurată în baza celui de-al doilea contract.
Din perspectiva dreptului intern, hotărârea ridică o problemă interesantă privind efectele interpretării obligatorii date de CJUE asupra unei dezlegări anterioare a ÎCCJ.
Raportul dintre interpretarea CJUE și dezlegarea obligatorie a ÎCCJ
În mod evident, Hotărârea CJUE nu desființează Decizia nr. 41/2024. Cu toate acestea, instanțele naționale sunt obligate să respecte interpretarea dreptului Uniunii dată de CJUE și, atunci când este cazul, să lase neaplicate dispozițiile interne incompatibile cu acesta.
În opinia mea, hotărârea este relevantă și dincolo de particularitățile raporturilor de muncă din învățământ, întrucât confirmă că existența unui contract individual de muncă cu normă întreagă nu poate justifica, prin ea însăși, ignorarea drepturilor care decurg din executarea unui al doilea contract.
Rămâne însă necesară analiza fiecărei situații în raport cu natura contractelor, drepturile solicitate și reglementările aplicabile.
Consecințe pentru angajatorii cu salariați care cumulează contracte individuale de muncă
Un lucru este cert: dreptul la concediu anual plătit nu poate fi redus la simpla acordare a unor zile libere, în condițiile în care componenta sa salarială reprezintă o garanție esențială a exercitării efective a acestui drept.
